poezie in video

Loading...

Monday, March 05, 2007

reGENeraţie: poezie ACTuală

-prefata antologiei Licart 2006-

Mii de poeme în limba română sunt postate zilnic pe internet. „Dar valoarea?” întârzie o interogaţie căreia nu i se poate răspunde decât lămurind despre ce fel de valoare vorbim. Pentru că într-un fel ne interesează valoarea literară a unui text şi în altfel valoarea psihologică ori socială a unui text. Prospeţimea, vitalitatea, credibilitate unui poem sunt elemente invocate de fiecare dată când demersul scriptural se trece prin momente mai grele.

Nici Ovidiu, nici Dante ori Allan Ginsberg (pentru a atinge trei momente absolut diferite în care poezia a putut să confirme aşteptările) nu au omis să deplângă degradarea poeziei. Împrejurările scrierii nu au stat altfel nici pentru maeştrii care au conturat rigoarea fragilităţii în poezia japoneză ori pentru sensibilitatea acidă pe care un poet medieval ca Villon se vedea nevoit să o strecoare printre modele vremii.



Când se întâlnesc modelele. Probabil că de multă vreme nu au mai fost atâtea reacţii în afara mediului literar la direcţia pe care a ales-o un moment al literaturii din România. Chiar dacă abia acum încep să se contureze diferitele opţiuni pe care scriitorii debutaţi în ultimii ani încearcă să le deschidă pentru ieşirea din spaţiul strict literar. „Încotro?” cade o întrebare automată.

Scriind poezie participi la o tradiţie, la un ritual concurat deopotrivă în naturaleţe şi exerciţiu poate numai de respiraţie, de procesul în parte inconştient, în parte cultivat, îngrijit care dislocă permanent părţi din mediul înconjurător pentru a le face să participe la intimitatea viscerală a subiectului respirator. Exploratorul Rimbaud sau artistul Baudelaire, melodia lirică branduită Pindar în secolul V (î.Ch.) sau ritmul halucinant al dramei apăsat tot atunci de Eschil, calmul delirului definit de Sylvia Plath sau tensiunea sărbătorii din reveriile lui Frank O’Hara par alternative dar sunt, în realitate modalităţi personale în care sunt asumate rigorile poeziei.

O artă a vorbei. Nu doar în România, domeniul literaturii pare mai variat decât oricând. Fie că optează pentru revigorarea limbajului ori pentru ticluirea spaţiului în care vocea să regăsească o conştiinţă a respiraţiei expresia poetică ajunge să intersecteze dorinţele pe care ni le recunoaştem sau, în mod excepţional, pe care nici nu îndrăznim să le bănuim.

Mă deranjează faptul că, trecând cu vederea, câteva excepţii (probabil că pot fi numărate pe degetele unei singure mâini) poezia în limba română este aproape analfabetă în materie de metrică. Pur şi simplu, pentru cei mai mulţi dintre scriitorii de la noi, exactitatea unui demers literar este un secret forjat cu scuza talentului, şi mai puţin a rigorii stilistice. Fascinaţia versificării unei drame cu aer poliţist ori livresc-erotic, aşa cum a reuşeşit de multe ori Mircea Ivănescu, pasiunea transcrierii unei experienţe interioare cu mâna lui Gellu Naum pe urmele marilor mistici ori şarja frontală pe care şi-o asumă Arghezi cu arta vorbei ca singură armă sunt formule pentru care demersul teoretic s-a văzut bligat să se cantoneze în marginea limbajului.

Sensibilitate vs. exactitate. Atunci când m-am apucat să scriu poezie, eram sigur că literatura începe să-şi revină o dată cu lucrurile pe care le am eu de spus. Ştiu că la fel gândesc majoritatea celor care la un moment dat s-au apucat de scris. Puteam să jur că poezia este acolo unde ziceam eu, că începe şi se termină acolo unde sunt puse semnele. Un singur lucru îmi scăpa din vedere: că poezia nu e mereu acelaşi lucru. Şi atunci de unde atâţia atoateştiutori o să întrebaţi... „Din obişnuinţă” ar veni cel mai rapid răspuns.

Poezia nu e mereu acelaşi lucru nici măcar atunci când din nevoia de referinţe se stabilesc relaţii între diferite opţiuni poetice. Nici măcar un poem nu este acelaşi lucru în diferite momente. O poezie devine mereu altceva în măsura în care dispune de forţa de a deveni un act, o depăşire a simplei formule de expresie.

„Ce spui?” este întrebarea care mi se învârte prin minte de fiecare dată când deschid o carte de poezie. Avem lucruri care ne impresionează, lucruri care ne lasă cu gura căscată, expresii care contrariază şi formule apăsat personale. Ceea ce lipseşte (şi daca n-ar fi fost la fel şi pentru Flaubert în sec. XIX mi s-ar părea ciudat) este persistenţa unei realizări poetice care transformă notaţia conştiincioasă în flux verbal necesar, care să se impună.


Demnitatea unui act. Capacitatea poeziei de a precede acţiunea a fost formulată de Rimbaud cu mai bine de un secol în urmă. Sunetul pe care îl articulează un cititor aproximând o primă dimensiune materială a semnelor scrise. În realitate, fragilităţii acestui gest îi corespunde o întreagă serie de materializări ale rostirii. Imaginile care refuză să se destrame dincolo de sunet atrag nevoia unei sondări a fascinaţiei pe care reuşeşti să ţi-o asumi în momentul lecturii.

Fascinaţia, persistenţa, forţa, rigoarea şi participarea sunt elementele prin care este propusă această poetică a ACT-ualităţii, a capacităţii pe care un poem o are încât să devină act, demers material care se ridică din pagină ca un avanpost al realităţii.

3 comments:

Ronin said...

Foarte frumos si foarte adevarat!
Bravo!

marius ianus said...

un text excelent. pentru că foarte precis şi precis scris. mă roade invidia :) .

radu gonciar said...

mi se pare şi mie un text interesant (ideea lui Rimbaud cu anticiparea realităţii de către poezie mi se pare o chestie foarte adevărată), dar eu nu mă pricep la literatură. mă gândesc că ţi-ar plăcea un text de Odysseas Elytis, pe care l-am pus la mine pe site: http://radugonciar.blogspot.com/2006/11/odysseas-elytis-poemul-ca-sistem-solar.html
plus o poezie a lui Elytis:
http://radugonciar.blogspot.com/2007/03/blog-post_26.html